Conform legislației, autoritatea părintească reprezintă ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți. De asemenea, tot conform legii, părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate, și răspund de îndeplinirea obligațiilor lor.
Evident, aceasta este teoria, care ne spune că părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului și că ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.
Legea spune simplu părinții, deci nu distinge între părinții biologici sau adoptivi ai copilului, ori între cei căsătoriți sau necăsătoriți, între cei care locuiesc împreună sau nu.
În practică însă, de prea multe ori doar unul dintre părinți, în general mama, se ocupă de creșterea și îngrijirea copilului, iar acest grup de articole va privi această situație, în care copilul locuiește efectiv doar cu unul dintre părinți, și va răspunde la unele dintre întrebările cel mai des formulate de mamele care îți cresc copii singure, fără a conviețui cu tatăl. Situația este legal aceeași dacă tatăl e cel cu care locuiesc părinții, și nu mama, iar formularea e astfel doar pentru că sunt mai multe mame în această situație decât tați.